După flacăra violetă, România trece printr-o nouă isterie: salariile de lux. Sume la care ecranul mental al multor pensionari ar da eroare sînt aruncate pe bandă rulantă în mass-media. Într-o democraţie de mahala şi un capitalism de cartier, discuţiile despre salariile de lux sînt sarea şi piperul din ciorba de cantină numită România. Frustrarea se adună mlaştină sub covorul roşu al încasatorilor de lux. State de plată fac înconjurul României. Cine dă. Cine ia. Cine „fură“. Se urlă.

Din păcate, majoritatea dezbaterilor despre salariile unor funcţionari publici, despre pensiile/indeminizaţiile şi sporurile unor angajaţi din companiile de stat (sau la care statul este acţionar majoritar, precum Fondul Proprietatea) nu au pătruns dincolo de ochiul dracului. Oricît de revoltătoare ar fi sutele de mii de euro încasate de angajaţi ai unor instituţii păstorite de stat, ele sînt oglinda perfectă a unui sistem tolerat de noi toţi. De la vlădică la opincă.

A ne rezuma la faptul că X sau Y încasează mii de euro lucrînd la stat înseamnă a simplifica peste măsură o realitate ale cărei cauze sînt mult mai profunde: lipsa unui raport just între muncă şi cîştig, între risc şi cîştig, între cîştig şi plus-valoarea adăugată de angajatul respectiv, fie că este vorba de şeful Fondului Proprietatea sau de un funcţionar de stat. Desigur, aproape jumătate de milion de euro (salariul plus sporurile încasate de ex-şeful Fondului Proprietatea) reprezintă o sumă consistentă şi la Bucureşti, şi la Londra sau Washington. Dar problema nu derivă din suma absolută, ci din lipsa unor repere reale pentru evaluarea efortului „din spatele ei“. Cum şi cine măsoară competenţa unor administratori peste averea statului, a unor funcţionari din posturi bănoase, aleşi pe criterii politice, lipsite de transparenţă? Există o bază sănătoasă pentru a putea evalua în ce măsură riscul şi responsabi