Mă gândesc când şi când la asta şi nu mă pot abţine să mă întreb dacă viaţa n-ar fi fost infinit mai uşoară fără atât de multă presiune şi încrâncenare socială. Că, vorba aceea, fericiţi cei săraci cu duhul, nu-i aşa?

Oare cum ar fi fost să trăiesc simplu, la ţară, în vreo comună, să fiu învăţătoare la şcoala locală, să am o casă mică dar pe pământ, doi copii cu vreun alt bugetar, o palmă de pământ şi un câine mare dar prostănac, ăla pe care-l iubesc şi drăgălesc toţi copiii?

Realitatea mea să fie limitată la acest univers, să fie reguli simple, de bun simţ, să trăiesc aşa, cu probleme mici şi aspiraţii limitate, într-un loc în care toată lumea se ştie cu toată lumea, se salută şi schimbă mărarul pe pătrunjel, o cană de făină pe una de zahăr, şi trei ouă de ţară drept mulţumire că ţi-au împrumutat şi ţie ziarul.

Aş fi scris scrisori în loc de mailuri şi aş fi avut o maşină de cusut cu care mi-aş fi realizat singură broderia „etno”, atît de preţuită la Zara şi ProMod.

Azi aş fi scăpat de greva RATB, nu m-aş fi certat cu nici un taximetrist, iar pe seară, înainte de Prohod, aş fi vopsit ouă roşii. Aş fi ţinut post, post adevărat, fără dulce, dar şi fără nervi, duminică aş fi ascuns ouă roşii prin curte, iar pulpa de miel şi stufatul ar fi fost extrem de bio – ce fain, nu?

Dar pe urmă îmi amintesc de toată muzica pe care o ascult, de faptul că în loc de perdele înflorate am storuri de bambus şi-mi place că e aşa, că pe televizor nu e nici un mileu şi nici n-am vreun peşte de sticlă, că pot merge la Prohod şi în biserica mică din spatele blocurilor şi, că, din An în Paşti, fac pâine şi miroase casa a sărbătoare. Că am cele mai mari librării, şi #lecturiurbane, filme pe alese şi unde purta pantofii cu tocuri ameţitoare şi că îmi plac teribil proiectele mele profesionale. Că am cunoscut, online, o mulţime de oameni faini şi, că, poftim, altfel