M-am întrebat întotdeauna cum putea scrie Marino înainte de a scrie impresionantul Dicţionar de idei literare, de Hermeneutica lui Mircea Eliade sau înainte de cele şapte volume ale Biografiei ideii de literatură. De cînd am devenit conştient de configuraţia ideilor în spaţiul cultural românesc, Marino a fost pentru mine unul dintre intelectualii care au sfidat „mentalitatea fragmentaristă şi jurnalistică“ din cultura română. Nu puteam concepe, probabil dintr-un complex de inferioritate, cum un teoretician de anvergura sa a existat într-un spaţiu cultural în care un număr semnificativ de intelectuali au căutat spontaneitatea unui mod de a gîndi şi de a simţi autohton sub semnul improvizaţiei şi unicităţii naţionale. „Sentimentul românesc al fiinţei“ a purtat de prea multe ori marca tranzitoriului cotidian, fie că acesta a fost unul de sorginte politică sau o simplă modă intelectuală. Marino nu poate fi mai departe de acest model schiţat. Aşa cum amintea criticul Mircea Martin, cărţile sale constituie „un veritabil epos ideologic,prin care cultura română îşi vede acoperite numeroase lacune“, titlurile care compun opera sa „dau seama despre o activitate a cărei anvergură echivalează cu aceea pretinsă în mod obişnuit unui întreg Institut de cercetări“. Elev al lui Călinescu, fără a fi contribuit la construirea şi proliferarea lipsite de spirit critic ale mitului călinescian, Adrian Marino este şi cel care a introdus în domeniul studiilor literare o serie importantă de principii de lucru. Printre cele mai însemnate, aş aminti cristalizarea conceptului de „biografie a ideii de literatură“ în spaţiul studiilor literare româneşti. Într-un spaţiu cultural care a avut de multe ori falsa conştiinţă a noutăţii şi inovării şi într-un domeniu care funcţionează de multe ori prin reducţie, Marino a arătat istoricitatea fiecărei teorii literare şi failibilitatea construcţiilo