După victoria din Giuleşti, pentru care îi felicit pe jucători, Universitatea va întâlni etapa aceasta o formaţie prietenă nouă, Poli Timişoara. Dacă la capitolul suporteri cele două echipe sunt liderele provinciei, când vine vorba despre performanţă, asemănările se sfârşesc. Despre rezultate notabile la Craiova nu mai putem vorbi de aproape două decenii. Timişoara, însă, sub patronajul lui Marian Iancu, a început să se ridice, iar în prezent este una dintre contracandidatele la titlu. Dacă mai menţionăm şi faptul că bănăţenii au jucat finala cupei anul trecut sau că echipa lui Sabău a eliminat din Liga Campionilor, sezonul acesta, deţinătoarea ultimei Cupe UEFA, Şahtior Doneţk, atunci putem să afirmăm că în Banat s-a instalat performanţa. Comparând cele două cluburi, cu dezamăgire constatăm că diferenţele sunt zdrobitoare în defavoarea noastră. De la transferuri valoroase făcute în pauzele competiţionale şi până la antrenorii de renume care s-au perindat la Timişoara, lucrurile acestea au conferit întotdeauna fanilor o certitudine asupra dorinţei patronatului de a face performanţă. În loc să reinventeze jucători sau să-i dea afară pentru salariul prea mare, Iancu a adus fotbalişti adevăraţi care să poată crea imediat un lot competitiv precum orice club profesionist. Nu mai vreau să vorbesc despre faptul că la Poli în conducere sunt cooptaţi profesionişti ai acestui sport, care au habar de regulamente, nu lingăi care să taie frunze la câini şi să aprobe patronul, cum fac „dependenţii de Mititelu“. Şi fanii Timişoarei s-au războit mult timp cu Iancu, din cauza deciziei acestuia de a-l vinde pe Torje ori din cauza modului în care a condus clubul, dar, spre deosebire de Mititelu, niciodată Iancu nu şi-a umilit suporterii şi nu a terfelit istoria şi imaginea clubului. Până la urmă, marea diferenţă dintre Universitatea Craiova şi Poli Timişoara este strict în privinţa pat