Să spun doar atît: proiectul lui Adrian Marino de a-şi scrie memoriile este, în intenţie şi realizare, nu o proză în principal anecdotică, nici o rememorare nostalgică şi nici măcar o răzbunare pe epoca şi societatea timpului său. Principalul scop, dezvăluit de la primele pagini, este acela de a scrie o autobiografie ideologică. „Viaţa mea personală şi, mai ales, sentimentală nu este interesantă. [...] Dar viaţa mea intelectuală, culturală şi ideologică, intimă, dar şi exterioară şi publică, desfăşurată pe o durată atît de lungă, sub diferite regimuri autoritare şi totalitare, are – aş îndrăzni să spun – un anumit conţinut, sens şi densitate“. Afirmaţia descumpăneşte, chiar dacă vine de la un expert al ideilor literare. Pentru că una este să fii istoric al ideilor – în mod tradiţional, atribut al unor anumiţi specialişti recrutaţi mai cu seamă din rîndul experţilor în exegeza filozofică – sau ideolog (deci, creator de sisteme ideatice, nu neapărat validate sau validabile de pragmatica politică), şi cu totul alta să fii un „martir al gîndirii ideologice“, cum apare retrospectiv cărturarul trecut prin puşcărie şi domiciliu obligatoriu, dezavuare şi marginalizare socială. Marino vine însă prompt cu o explicaţie: „Un examen riguros de conştiinţă al unui intelectual român, cu toate ideile, reveriile, iluziile, revoltele, decepţiile şi... prostiile sale. Mă interesează doar o evoluţie intelectuală şi ideologică, formaţia sa progresivă, adesea dificilă. Evocată cît mai autentic, introspectiv, esenţial şi semnificativ posibil“. Între proiecţiile mentale şi accidentele cotidiene suferite Adevărul este că Adrian Marino poate propune modelul unei asemenea intreprinderi cărturăreşti în limite destul de permeabile, căci nu uită să precizeze „...un amănunt deloc neglijabil: cam cîte autobiografii culturale şi ideologice de acest tip există în literatura română? Un gen care,