Zoom „Jurnalul fericirii“ sau drumul spre Hristos
Scris la începutul anilor ’70, „Jurnalul…“ avea 570 de pagini dactilografiate, dar acestea sunt confiscate de poliţia politică în 1972, fiindu‑i restituite abia în 1975. Între timp, Steinhardt finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 de pagini dactilografiate, confiscată şi aceasta în 1984. Alte versiuni ale „Jurnalului fericirii“ au fost scoase din ţară fără ştirea autorităţilor comuniste, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu, la Paris. Ea le‑a difuzat în serial la postul de Radio „Europa Liberă“ (1988‑1989). Trăirile descrise de Nicolae Steinhardt sunt tulburătoare pentru cei receptivi la transformările produse de mistica ortodoxă. Iată doar un fragment: „Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S‑ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă tot mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n‑ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută.“
Transformarea lui Nicolae Steinhardt dintr‑un jurist pragmatic într‑un reper al culturii şi spiritualităţii româneşti are germenii tainei creştine.
Un produs remarcabil al prolificei perioade interbelice, Steinhardt continuă să fie un
