Nu sînt născut în Bucureşti şi nu întreţin nici un fel de relaţii afective cu acest tîrg acromegalic, rostit la plural, care joacă, prost, rol de capitală a entităţii statale denumite România. Nu mi-a fost niciodată „dor“ de Bucureşti şi, la drept vorbind, nici nu îmi pot permite: ca arhitect, l-am utilizat întotdeauna drept obiect al investigaţiei teoretice şi practice, în raport cu care trebuie să rămîn, dacă nu obiectiv, cel puţin detaşat. Am achiziţionat locuinţe, după trebuinţă, în Capitală, dar atît. Este un decor, un background, adeseori mizerabilist, al vieţii mele. Iată cîteva concepte care îl descriu aproape integral. Oraşul este un proiect neterminat, o succesiune de straturi ale unui palimpsest (Alexandru Beldiman) în care straturile se înlocuiesc unul pe celălalt prin violenţă catastrofică (incendii, cutremure) şi/sau politică. Bucureşti este un patchwork, un teritoriu peticit, fără politici urbane profesioniste, în care autorităţile locale nu reprezintă interesul locuitorilor Capitalei, ci strict pe cele ale capitaliştilor de investiţii imobiliare, iar opiniile publice sînt ţinute în captivitate de cei care au interese de capital social, simbolic, inclusiv imobiliar, atîta doar că sînt, pe moment, contrare celor ale noilor îmbogăţiţi.
Modelele atribuite originii şi devenirii oraşului sînt, cu toatele, proiecţii a posteriori: fie utopice (Sforzinda, potrivit Danei Harhoiu, sau ubicuu, Parisul); fie pitoresc-destrăbălate (mahala, a.k.a. oraş dezvoltat „organic“, cu maidane). E de observat că mai toţi localnicii îl cauţionează, fie inventînd genealogii aiuritoare, fie păzindu-i cu buzduganul clădirile vechi (mai cu seamă pe cele care nu sînt monumente, pentru că au decenţa să se dărîme singure, cum ar fi Moara Asan). Or, argumentul bucureştenismului, ca al oricărei forme de autohtonism, funcţionează în sens aproape fascist. Dacă nu eşti de-al lo
