Lîngă hotelul la care stăteam era Votivkirche, una dintre bisericile importante ale Vienei. Biserica neogotică a fost ridicată de Ferdinand Maximilian Joseph, între 1856-1879, drept mulţumire că fratele său, împăratul Franz Josef, a scăpat dintr-un atentat întîmplat în acel loc (aproape de Universitate): a fost înjunghiat de către naţionalistul maghiar Janos Libenyi şi a scăpat (se pare că datorită gulerului gros al uniformei sale…).

Deşi în renovare şi plină de afişe pe dinafară, Votivkirche rămîne, banal spus, copleşitoare. Ducîndu-mă aproape zilnic (oamenii au nevoie de ritualuri, dacă se poate cu o doză de sacru, chiar în locuri noi în care stau puţin), i-am învăţat din… detalii. De pildă, unde sînt locurile în care poţi aprinde lumînări, pe care nu le cumperi de la doamna cu basma tradiţională în bisericile ortodoxe, ci ţi le plăteşti singur, pe încredere, în jur de 0,70 de euro una. Sau unde te poţi aşeza, liniştit, să asculţi încă o dată povestea bisericii şi a supravieţuirii miraculoase a lui Franz Josef, la un receptor cu fisă asemănător cu cel al telefonului bunicii mele…

Într-una din după-amieze am auzit clopotele bisericii. Am intrat, şi nimic din interiorul maiestuos nu părea schimbat. Greu am descoperit că într-unul dintre intrîndurile laterale oamenii se adunaseră pentru slujbă. Ne-am aşezat şi noi alături, şi nimeni nu ne-a întrebat nimic. Ceilalţi se cunoşteau, în general, între ei. Erau prietenoşi, dar într-un mod discret, diferit de cel gureş practicat, de multe ori, la noi. Nu, nu erau numai doamne peste 50 de ani, legate la cap şi severe, doar-doar să prindă pe cineva călcînd vreo regulă: erau şi femei, şi bărbaţi, de toate vîrstele, îmbrăcaţi… office like, sau, mai bine-zis, normal. S-au aşezat cu toţii la locurile lor, după ce au mai schimbat vreo două vorbe cu organistul. La fix (cred că era ora 18) a venit şi preotul, la fel