Condamnat pentru vina de a nu-şi fi trădat prietenii din lotul "mistico-legionar" Noica-Pillat, N. Steinhardt va descoperi tocmai aici, în infernul închisorii politice, salvarea prin credinţă.

Evreul care împărtăşeşte, prin propria opţiune, soarta legionarilor (cu şi fără ghilimele) primeşte la Jilava botezul creştin. Decizia lui, îndelung cântărită şi amânată în anii de libertate, e deodată rapidă. Iar scena propriu-zisă a botezului, detaliată în Jurnalul fericirii*, este absolut senzaţională:

"15 martie 1960. Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells. Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. (Lucru uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus cu toate că mă prezint în fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu şi Al-G. mă tratează aplicându-mi pe «bubă» un ştergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că «nici mort» nu mă duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite.)

Rămân deci singur vreun sfert de oră cât durează «aerul» - adică aproape singur, căci mai sunt câţiva scutiţi de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră faţă de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute - tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol - şi mă pot linişti, reculege