Sîntem, după expresia lui Marcel Gauchet, o civilizaţie „ieşită din religie“? Aparţinem, spiritual, unei „vîrste sumbre“, unei „vîrste de fier“, în termenii tradiţionali ai Indiei ori ai Greciei vechi? Poate că da, în cazul cînd prin asta înţelegem că sistemul lumii şi al societăţilor noastre nu se mai întemeiază pe un raport oficial cu transcendenţa. Mai degrabă nu, dacă expresiile menţionate vor să spună că raportul omului cu transcendenţa şi-a pierdut posibilitatea de manifestare şi de influenţă în spaţiul public. Da, dacă socotim că societatea şi modelul de univers în care trăim ar trebui să alcătuiască un dispozitiv de comunicare cu cerul, să asigure în primul rînd condiţii, suport, algoritmi, tehnici, îndemnuri pentru practicarea raportului personal şi eclezial cu Dumnezeu. Nu, dacă observăm că, pentru acest raport, orice dispozitiv socio-cultural rămîne, oricît de preţios, numai un auxiliar şi că a-l monumentaliza ca pe un absolut ar însemna pînă la urmă să confunzi ascensiunea cu ascensorul, să consideri religia obiectivată în social mai importantă decît evenimentul interior, întîlnirea Celuilalt, lucrarea sinelui. René Guénon, critic radical al modernităţii, nu atrăgea mai puţin atenţia asupra acestei confuzii, amintind o analogie vedică: a condiţiona realizarea spirituală de mijloacele şi auxiliarele ei se aseamănă credinţei că unui om îi e imposibil să ajungă într-un loc îndepărtat, unde îl cheamă treburile, dacă nu are cal.

Tradiţiile însele spun, într-un fel sau altul, că nu e productiv să te lipeşti de formele lor, ci e potrivit să intri în dinamica lor verticală, pornind la drum împreună cu ele. În vechiul Israel, chivotul Legămîntului nu era adăpostit într-un templu, ci într-un cort – tot atît de fastuos pe cît de fragil – şi rămînea gata de drum, „cu drugii necontenit în inele“ (Ieşirea 25, 15). În centrul creştinismului stau nişte materii