Istoria curge rareori lin, fără obstacole. Ea tinde să fie punctată de schimbări şi evenimente bruşte – războaie, asasinate, revoluţii – ale căror repercusiuni sînt simţite vreme îndelungată.

La 31 de ani după revoluţia care l-a înlăturat pe şah şi a adus guvernarea islamică în Iran, ne aflăm la una dintre răscrucile istoriei. Încă nu ştim gradul, direcţia sau ritmul schimbării. Ce ştim cu siguranţă este că natura schimbărilor care au loc acum în această ţară va afecta nu doar Iranul, ci întregul Orient Mijlociu, şi nu numai.

Un posibil viitor iranian ar putea fi o extensie a ceea ce deja există, adică un stat guvernat de clerici conservatori şi o Gardă Revoluţionară agresivă, aceasta din urmă dobîndind o putere tot mai mare. În această situaţie, regimul iranian va continua să reprime cu brutalitate disidenţa internă, să se amestece în afacerile interne ale Irakului şi Afganistanului, să ofere arme şi fonduri Hezbollah-ului şi Hamas-ului şi, chiar mai îngrijorător, să purceadă la fabricarea unui anumit număr de arme nucleare şi să găsească mijloace să le folosească.

Primejdia unui viitor de acest tip ar pune comunitatea internaţională în faţa unei alegeri decisive: sau să se obişnuiască cu ideea unui Iran care poate asambla şi poseda tehnică nucleară, sau să lanseze un atac militar preventiv menit să distrugă programul nuclear iranian.

Perspectiva unui Iran înarmat nuclear ar tenta cu siguranţă cîteva dintre statele musulmane sunnite importante (Turcia, Egiptul şi Arabia Saudită îţi vin imediat în minte) să conceapă planuri rapide de a achiziţiona sau produce propriul arsenal nuclear. Un Orient Mijlociu care să cuprindă atîtea state înarmate nuclear ar fi o cale sigură către dezastru. Un atac militar al SUA, Israelului sau amîndurora asupra instalaţiilor nucleare iraniene reprezintă o altă posibilitate. Unul dintre rezultatele previzibile