● O lecţie de viaţă / An Education (Marea Britanie, 2009), de Lone Scherfig.
Potrivit unor versuri foarte cunoscute în Marea Britanie, aparţinînd poetului Philip Larkin, viaţa sexuală n-a început cu adevărat acolo decît în 1963 (adică „rather late for me“, precizează Larkin, „cam tîrziu pentru mine“), „between the end of the Chatterley ban“ (se referă la ridicarea interdicţiei de retipărire a celebrului roman Amantul doamnei Chatterley, în urma unui proces din 1959-1960) „and the Beatles’ first LP“ (adică Please Please Me din 1963). Acţiunea filmului An Education se desfăşoară în acest interregn (mai exact, în 1961): zorii „noii ordini“ (ai perioadei în care Londra va fi supranumită „swinging London“) încă nu se pot ghici – încă secătuită de război, însetată de pace, întreaga ţară pare să vegeteze; dar nici vechea ordine nu mai e ce-a fost. După cum îi spune eroina, o fată de 16 ani (Carey Mulligan), directoarei (Emma Thompson) de la şcoala unde învaţă, „de acum încolo nu va mai fi suficient să ne daţi o educaţie; va trebui să fiţi în stare să ne explicaţi şi de ce ne-o daţi“. Părinţii fetei, ca şi profesoarele ei, o tot împing din spate să candideze pentru un loc la Oxford; îi tot spun că educaţia poate să facă o mare diferenţă în viaţa unei femei, o diferenţă care pînă în trecutul recent nu le fusese accesibilă decît cîtorva.
Dar, pe parcursul acţiunii, eroina ajunge să se îndoiască tot mai tare de valoarea reală a acestei şanse: e o şansă de a face ce? De a se angaja în administraţia publică? De a educa la rîndul ei alte fete, fără a şti nici ea să le spună de ce le-ar fi mai bine cu educaţie decît fără? Eroina ajunge să se îndoiască atît de tare deoarece în cursul filmului descoperă nişte posibilităţi de gratificare hedonică a căror existenţă în jurul ei, în Anglia ei (spre deosebire de Franţa muzicilor, a cărţilor şi viselor ei), nici n-o bănuise
