Viaţa unui om singur, amplul volum memorialistic al lui Adrian Marino, apărut, conform voinţei autorului, la cinci ani după moartea sa, marchează, fără îndoială, un eveniment editorial: el a stîrnit deja reacţii, în breasla literară, pe care Marino însuşi le anticipase şi le amînase prin dorinţa publicării postume a cărţii. Dincolo de sensibilităţile rănite însă, cred că, într-adevăr, cartea merită cel puţin o dezbatere printre intelectuali, dat fiind că ea ilustrează nu numai un caz aparte, dar şi – ceea ce reprezintă chiar intenţia autorului – un document de epocă. Şase decenii de activitate culturală, exercitată cu perseverenţă, metodă şi profesionalism de către un adevărat cărturar iluminist – care sacrifică adesea viaţa personală mobilurilor culturale (o cultură văzută ca activă, militantă şi progresistă) – sînt înfăţişate în paginile autobiografice, din perspectiva unui autor care s-a simţit în permanenţă un marginal, un intelectual contra curentului dominant şi care a suferit acut de un persistent complex social.

Ca document, Viaţa unui om singur este, cum spune autorul ei, probabil prima „autobiografie culturală şi ideologică“ (cu excepţia, poate, a Memoriilor lui E. Lovinescu) din cultura noastră, care pune o oglindă crudă, tăioasă – deşi cu deformaţiile ei inevitabile –, în faţa mediilor culturale autohtone şi incită la o discuţie serioasă referitoare la starea criticii, teoriei şi ideologiei în România ultimilor 50-60 de ani: „Un examen riguros de conştiinţă al unui intelectual român, cu toate ideile, reveriile, iluziile, revoltele, decepţiile şi... prostiile sale. Mă interesează doar o evoluţie intelectuală şi ideologică, formaţia sa progresivă, adesea dificilă. Evocată cît mai autentic, introspectiv, esenţial şi semnificativ posibil“. De aceea, „«procesul» vieţii mele este [...] şi procesul culturii şi civilizaţiei române, între anii