N-a fost greu primul pas. Şi nici al doilea pas. Şi nici al treilea. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, n-au fost grei paşii făcuţi în primele zece minute, câţi or fi fost ăia. M-am obişnuit uşor şi cu zgomotul de "fleoşc" făcut la fiecare pas. La urma urmei, aşa se merge prin nă­mol, aşa se merge la drum serios. Nici un drum serios nu e scutit de un fleoşc. Şi, de dragul dramatizării, să admitem ca axiomă că orice lucru serios îşi are fleoşcul lui.

Probabil că părintele arhimandrit Athanasie, stareţul proaspăt în­fi­in­ţa­tului schit Sf. Ierarh Modest, a avut un surâs interior atunci când ne-a văzut coborând din maşină în pantofii noştri de orăşeni înfu­mu­raţi. Avea şi de ce. Obişnuiţi cu asfaltul şi cu ţiuiturile sirenelor, obişnuiţi să ne plân­gem de mi­lă în ceaţa gazelor de eşapament, aterizaţi aici, în Argeş, satul Coteneşti din co­mu­na Stoeneşti, la câţiva kilometri de mâ­năs­ti­rea Cetăţuia Negru Vodă, pă­ream evacu­aţi dintr-o lu­me ruptă complet de realitate. "Ce frumos e aici", exclam cu un en­tu­ziasm tâmp. "De frumos, e frumos, dar con­di­ţi­i­le sunt...".

Suntem jos. La figurat, dar mai ales la propriu. Aflăm că trebuie să luăm la pas dealul din faţa noastră, pe un drum forestier. Nu. Mai mult decât forestier. Megaforestier. Superforestier. Un drum nămolos şi neprietenos. Un drum isteric de-a dreptul. Dacă n-am fi avut cizmele de cauciuc puse la dispoziţie de Părintele, un asemenea drum ne-ar fi aruncat de vii în malaxoarele lui mâ­loa­se. În ma­la­xoa­rele lui sadice. E bine. E frumos. Să înceapă escaladarea.

CĂRAREA DE IZVOR

Nu e greu primul pas. Şi nici al doilea pas. Şi nici al treilea. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, constat că trec zece minute de paşi. Un drum de trei kilome­tri de paşi, o nimica toată. Din ce în ce mai abruptă, "cărarea de izvor/ ce le-am dat-o