Cazul Cătălin Voicu, de care probabil sunteţi sătui deja, cu toate inovaţiile sale (primul parlamentar român arestat în execiţiul funcţiunii, după 1990) mi-a adus aminte de două teorii care au dominat complexul politico-economic al României la începutul anilor ’90. Complexul politico-economic este asocierea foarte profundă care se formase încă din anii ’80 între directorii întreprinderilor de stat şi şefii administrativi, ambele categorii fiind numite pe criterii politice, printr-o autoselecţie dură. În fiecare judeţ erau câte o avicola (care furniza carne de pui), un abator, un vinalcool, o fabrică de încălţăminte şi una de textile, o filială a unei întreprinderi de comerţ exterior etc. Directorii acestor întreprinderi erau numiţi de la Bucureşti, pe criterii politice, dar totdeauna cu consultarea şefilor politici şi administrativi locali, care îşi impuneau preferaţii. Cei 10-12 oameni care conduceau politica, administraţia şi cea mai mare parte a economiei unui judeţ se ajutau reciproc - politicul furniza protecţie şi resurse, iar economicul - beneficii materiale şi morale. Despre consecinţele acestui complex politico-economic asupra evoluţiei României după 1990 am mai scris - a fost principala frână în democratizarea şi dezvoltarea României în condiţiile deschiderii societăţii şi dispariţiei monopolului ideologic.

Revoluţia din 1989, căci revoluţie a fost, a determinat pierderea poziţiilor de putere de către şefii politici şi administrativi, dar cea mai mare parte din directorii întreprinderilor de stat a rămas pe loc. Nu totdeauna în aceeaşi poziţie, dar totdeauna prin apropiere. Nimeni nu a făcut un studiu aprofundat, dar la nivelul unui judeţ pe care îl cunosc mai bine, nici unul - repet, nici unul - dintre directorii întreprinderilor importante nu a fost schimbat până mult după 1992. Politicul s-a retras în linia a doua, l-a sprijinit activ pe Ilies