O spunem din capul locului: Viaţa unui om singur merită dezbătută. Acesta este crezul nostru şi îl enunţăm de la începutul acestei consemnări. Nu e o carte uşor de digerat, mai ales pentru personajele din carte, nu este un volum uşor de citit, dar ideilor cărţii merită să li se acorde atenţie. Tăcerea asupra cărţii, care s-a instalat imediat după apariţie, încearcă să-i diminueze din impact. De mai bine de o lună, lumea literară parcă s-ar feri să intre în substanţa volumului de memorii. S-a îndrăznit prea puţin să se comenteze: avem un text de Silviu Lupescu, publicat în Observator cultural, o prezentare în serial în Evenimentul zilei – cu focalizare pe personajele cărţii –, o discuţie la „Cafeneaua critică“, organizată de Ion Bogdan Lefter, şi cîteva comentarii pe voxpublica.

Adrian MARINO, Viaţa unui om singur, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 528 p.

Cum ne mişcăm în cultura română? Au fost şi două consemnări razante, una a lui Cristian Teodorescu, în Academia Caţavencu, vorbind despre stilul plicticos al autorului, şi cealaltă, jucăuş-incriminatoare, a lui Dan C. Mihăilescu. Putem să ducem Viaţa unui om singur în derizoriu şi să ne arătăm oripilaţi (cum a procedat Dan C. Mihăilescu la ultima „Viaţă literară“ din România literară) de, de exemplu, inapetenţa autorului pentru teatru (să nu uităm, însă, că această respingere a teatrului avea loc la Iaşi, în anii ’50, cînd la modă era un actor, cam cabotin, Miluţă Gheorghiu, care o juca pe Chiriţa – poate că, în alte condiţii, cu alt repertoriu şi alţi actori, autorul s-ar fi bucurat de o seară la teatru). Dincolo de anecdoticul acestei cărţi – e simplu să decupăm afirmaţii despre vîrfurile vieţii literare, şi după aceea să ne asmuţim unii contra altora –, cred că Viaţa unui om singur are cîteva puncte forte, de interes pentru oricine se bălăceşte în viaţa literară. În primul rînd, ar fi această discu