Nevoia de recunoaştere socială, de statut şi chiar curiozitatea îi fac pe oamenii obişnuiţi să-şi caute rădăcinile, apelând la diverse izvoare. Arborele genealogic poate deschide drumul către anumite drepturi, cum ar fi o moştenire. Dar chiar şi atunci când nu vine cu un asemenea „cadou“, produce satisfacţii personale.

Marile case regale se mândresc cu genealogii stufoase, a căror vechime se pierde în negura timpului. Conaţionalii noştri care provin din vechi familii boiereşti poartă mândria apartenenţei la o spiţă de neam nobil. Chiar şi oamenii obişnuiţi fac tapaj de rubedeniile lor de „os domnesc", chiar dacă acestea au pierit cu generaţii în urmă.

Maratonul de la capătul lumii

Ananaso-căpşuna, fructul verii 2010

La cozonac, înainte!

„Ştii că am avut în familie un conte italian. Poate că nu mă crezi, dar am văzut în actele noastre. E adevărat că s-a căsătorit cu o franţuzoaică...", m-a anunţat, mândru, un prieten. Astfel, dacă se dovedesc a fi cât de puţin nobile, familia şi rudele devin o bogăţie imensă.În spaţiul cultural românesc, interesul pentru genealogii datează încă din secolul al XVIII-lea, când boierii valahi şi moldoveni îşi construiau arborele genealogic, spune istoricul Adrian Majuru.

„Pot să dau ca exemplu familiile Dudescu, Golescu sau Cantemir, nu mai vorbesc de Ghiculeşti, Cantacuzini sau Brâncoveni. În folclor exista ideea de «os domnesc». Şi descedenţa chiar avea putere reală. Este cazul lui Petru Rareş, care, deşi copil din flori al lui Ştefan cel Mare, este adus la domnie de boierimea ţării după dispariţia celor doi fii ai marelui voievod, pe linie directă - Bogdan al III‑lea cel Chior şi Ştefăniţă", adaugă Majuru.

Drumul către o moştenire

Cazul lui Teodor Năstase, românul care a câştigat în instanţă cea mai întinsă moştenire din ţară este deja notoriu. La în