- Cultural - nr. 515 / 1 Aprilie, 2010 N. Steinhardt reprezinta, in literatura romana contemporana, cazul unui eseist ce a abordat o tematica diversa, de la arta, la literatura, religie sau morala. Inteligenta si eruditia par sa fie atuurile esentiale ale lui N. Steinhardt, dublate insa de o generozitate care il impiedica sa dea judecati critice ferme sau prea severe. Incertitudini literare (1980), eseul monografic Geo Bogza (1982), Critica la persoana intii (1983), Escale in timp si spatiu (1987), Prin altii spre sine (1988), Monologul polifonic (1991), Daruind vei dobandi. Cuvinte de credinta (1992), Primejdia marturisirii (1993) sunt carti care l-au impus pe N. Steinhardt ca pe unul dintre cei mai inzestrati eseisti ai literaturii romane postbelice. Reputatia lui N. Steinhardt dupa 1990 se datoreaza mai ales Jurnalului fericirii, scriere memorialistica si eseistica derivata din experienta carcerala a autorului. Spiritualizate, eseurile lui N. Steinhardt se impun mereu prin nevoia de a dimensiona exact o calitate, o insusire umana, un tel, dar si prin recursul la spiritul metodic, capabil sa disocieze, sa impuna limite, sa sugereze diferente. Scriitura eseistului nu e deloc ocolita de verva ironica, o ironie ceremonioasa si delicata, intoarsa uneori asupra-si, putandu-se banui, alteori, sub masca cerebralitatii reticente, incisivitatea. Eseurile lui N. Steinhardt nu sunt altceva decat etape, trepte, momente ale unui drum spre adevarul fiintei. Textele cu caracter teologic ale lui N. Steinhardt (Daruind vei dobandi, Cartea impartasirii etc.) se impun printr-o anumita austeritate a frazarii, prin recursul la alegorie, simbol si metafora in desemnarea unor figuri biblice sau a unor trepte ritualice in devenirea spiritual-religioasa a fiintei umane. Problematica teologica este pentru eseistul N. Steinhardt una fundamentala. Cu precizarea ca ea este perceputa dintr-o p