Dacă se va acorda vreodată premiul pentru cel mai ghinionist poet al generaţiei 2000, atunci lui Teodor Dună ar trebui să i se ofere cel puţin o nominalizare din oficiu. Nu numai că volumele sale anterioare - trenul de treiesunu februarie (2002) si catafazii (2005) - au beneficiat din plin de promo-ul agresiv al Editurii Vinea, dar s-ar zice că până si unii cronicari s-au asezat înadins în răspăr cu evoluţia tânărului scriitor.

Astfel, Daniel Cristea-Enache s-a grăbit să vadă în autorul trenului de treieşunu februarie „unul dintre poeţii cu majusculă", pentru a le imputa apoi catafaziilor un anume „manierism expresionist" de care Teodor Dună ar fi trebuit să se lepede cât mai degrabă. Adevărul este, însă, cam pe dos. Manierismul, cât era, se găsea mai ales în trenul de treieşunu februarie, unde poetul împacheta adesea imaginarul schizoid şi oximoronic, de provenienţă baudelairiană, al lui Ioan Es. Pop în oralitatea de tip Sorescu sau Stoiciu (ceea ce era, desigur, mai mult decât onorabil pentru un simplu debutant, dar insuficient pentru un „poet cu majusculă"). În schimb, catafaziile marcau o tentativă reuşită de evadare din Ieudul (aparent) fără ieşire, una pe care Teodor Dună o proiectase avansând ca alibi tulburările de vorbire numite în titlul cărţii şi o executase prin instalarea într-un spaţiu al traumelor familiale, care nu se mai sinchisea de diferenţa dintre viaţă şi moarte, dintre eu şi lume sau dintre conştient şi inconştient. Atâta doar că, asociind redundanţei autiste a discursului o asemenea reducţie tematică, poetul se vedea nevoit să-şi plătească, într-un mod oarecum paradoxal, autonomizarea propriei voci printr-o anumită monotonie a dicţiunii pe care câţiva dintre comentatorii săi nu s-au sfiit să i-o deconteze în ciuda motivării ei interioare.

Şi totuşi, de-a viul arată că stereotipia programată (şi, nu mai puţin, programatic