În ultimul deceniu, din cauza mediatizării anumitor personaje şi a anumitor tipuri de divertisment, vocabularul şi conştiinţa publică s-au îmbogăţit cu o culegere de zicale şi sintagme care mai de care mai lipsite de substanţă. Cu toate acestea, unor expresii li s-au atribuit semnificaţii profunde, iar personajele emitente au primit gratularea şi simpatia publică.
Apare revolta: sîntem, ca neam, chiar atît de săraci în replici şi-n metafore? E limba română bătrînă şi impotentă? Sîntem predestinaţi să acumulăm atît de multe exteriorităţi negative?
Personal, nu cred că se impune asocierea unui răspuns afirmativ la toate întrebările de mai sus. Cred în limba română, chiar aş paria că într-un viitor îndepărtat ceva se va schimba şi în bine. Cred că avem context, muze şi surse de inspiraţie generatoare de compoziţii fericite.
Se ridică atunci veşnica întrebare: ei, şi atunci, ce naiba ne lipseşte? De ce depozităm în noi atîta mahala? Deşeurile din ultima campanie prezidenţială (în care cheltuiala de energie şi emoţie negativă a fost proporţională cu importanţa demnităţii rîvnite) s-au păstrat şi, mai rău, s-au alterat, miasmele acestor reminiscenţe ironice, patetice, arţăgoase şi înţepătoare continuă, prin intermediul canalului TV, să ajungă şi în prezent la noi. Sîntem lîngă gunoi, conştienţi de mediul îmbîcsit, dar nu ne putem salubriza inima, limba, spiritul şi viaţa şi constatarea e că sîntem încă săraci în bogăţie sau bogaţi în săracie.
Flacăra violet? Oh, grea ispită. În ultimele luni, „flacăra violetă“ a devenit un fel de „m-ai înţeles“ sau „pac-pac“ gigibecalian.
La unii realizatori TV de la noi întîlneşti caracteristici de „băiat de cartier“ la nivel profesional. Identific în asta tot o formă de tiranie. Sîntem alimentaţi zilnic cu aceeaşi hrană mediatică, primim zilnic doza de banal şi, dacă nu reuşim să digerăm şi să transfo
