Se întâmpla săptămâna trecută în avionul care mă ducea la Paris. Citeam „Jurnalul secret" al lui Alex Ştefănescu, nu fără interes, fiindcă este cât se poate de amuzant.

M-a întrerupt din lectură servirea mesei. Doi tineri drăguţi, o fată şi un băiat, trăgeau printre rândurile de scaune căruciorul cu mâncare, împărţind caserolele pe dreapta şi pe stânga. Fata a trecut pe lângă rândul pe care mă aflam (precizez că nu avea numărul 13, ci 7), servin-du-i pe cei doi francezi de alături, dar nu şi pe mine. Nu-i nimic, mi-am zis, mă va servi băiatul care vine din urmă. Dar m-a sărit şi acesta, considerând, probabil, că nu eram clientul lui. I-am lăsat să termine operaţia şi m-am dus în spatele avionului. Cei doi şedeau de vorbă pe ultimul rând de scaune. „Bună ziua, domnule Manolescu!, mi-a zis fata. Doriţi un ziar, ceva?" N-apuc să răspund că-mi vreau porţia de mâncare şi-l aud pe băiat: „N-avem România literară, doar Jurnalul naţional de ieri". Încremenesc: de văzut, nu m-au văzut, chiar dacă mă cunoşteau, şi, încă, destul de bine. Aşa că spun resemnat: „Nici măcar... n-aveţi?" şi rostesc numele cotidianului preferat al lui M., şoferul meu de la Uniune, pe care îl citesc de obicei în maşină, şi care publică admirabile nuduri feminine, prevăzute cu steluţe aplicate pe părţile erogene. „S-a terminat", îmi explică politicos băiatul. Nu ştiam că mai fusesem sărit şi la distribuirea presei. Mă aleg totuşi cu o sticlă de vin roşu, la porţia de mâncare am renunţat, şi mă întorc la locul meu de lângă cuplul de francezi. Şi mă pun pe analizat situaţia. Am devenit, va să zică, invizibil. Noroc că numele şi ocupaţia mi se mai cunosc. Ia să notez eu asta într-un jurnal secret, îmi spun.

Îmi dau seama în secunda următoare că ar semăna cu „Jurnalul secret" al lui Alex Ştefănescu din lectura căruia tocmai fusesem întrerupt. Pastişa se va observa imediat