La spălător, tinerii deţinuţi se spală cu apă rece, musculatura lor desenează reliefuri dure acompaniate de tatuajele grosolane, stropii sar în toate părţile, mişcările lor cu o violenţă fără obiect, simplă energie conţinută au ceva de balet înşelător, periculos şi fascinant.

Este ca şi cum aceşti tineri s-ar pregăti pentru o luptă în arenă şi nu pentru o zi obişnuită de puşcărie. Totuşi, două priviri se întâlnesc razant pe deasupra spălătorului, priviri care comunică un mesaj indescifrabil. Poate fi ură, poate fi atracţie, corpurile articulând baletul lor se întind ca o masă vie între aceste două priviri care fără a angaja un duel se tatonează. Aceasta este una dintre primele scene din filmul lui Florin Şerban, relevantă pentru întreaga peliculă, violenţa reţinută a acestor corpuri şi tăcerea constituie un preludiu şi o temă care revine. Deşi nu duce lipsă de furia vocală, momentele de ură intensă vor avea drept climax tăcerea. După patru ani de detenţie, Silviu Chişcău (George Piştereanu) mai are câteva zile până la „liberare", când află de la fratele lui mai mic, Marius, venit în vizită, că mama lui a sosit din Italia şi că urmează să-l ia cu ea. În acel moment totul se schimbă, în încercarea disperată de a împiedica ceea ce a configurat propria traumă, abandonul matern cu opt ani în urmă, izolarea, şi puşcăria ca staţie terminus a unei dezolări, o istorie pe care fără să o avem în faţă o putem bănui din reacţia explozivă a tânărului. Faţă în faţă, mamă şi fiu se înfruntă, explozia de ură a fiului atinge o intensitate delirantă, nu urletul sau imprecaţiile sale dau lovitura de graţie mamei, ci privirea în care tot ceea ce a fost dragoste rănită s-a transformat în ţipăt. Aceeaşi situaţie între el şi deţinutul care-l umileşte nu prin superioritate fizică, ci ştiind că poate să o facă, că de buna sa purtare depinde şansa sa de a ieşi din închisoare.