Din familia lexicală a verbului englezesc to manage au intrat în română, cu câteva decenii în urmă, substantivele management si manager (atestate în Dicţionarul de cuvinte recente - DCR2 -al doamnei Florica Dimitrescu prin citate din presa anilor 1974-1975); li s-a adăugat, probabil ceva mai târziu, si adjectivul managerial.

După 1989, odată cu noul val de anglicisme, cuvintele în cauză au trecut din limbajul specializat al administraţiei şi al afacerilor în limba comună. Manager s-a bucurat de o mare popularitate, mai ales în titulaturi, în care l-a substituit, foarte adesea, pe tradiţionalul director. Pe cât de ridicată este frecvenţa în uz a cuvintelor manager şi management, pe atât de instabilă este pronunţarea lor: se oscilează, în continuare, între o rostire mai apropiată de originalul englezesc (cu accentul pe prima silabă şi cu litera a pronunţată ca e, respectiv i) şi una care reflectă mai mult regulile româneşti ale corespondenţei dintre scris şi pronunţie (precum şi preferinţa pentru accentul pe penultima silabă). Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic din 2005 (DOOM2) a decis ca oscilaţia de pronunţare a vocalelor să fie admisă doar la cuvântul management, în vreme ce pentru manager se recomandă o pronunţare „românizată", cu două variante de accentuare (mânager şi manâger); adjectivul managerial (care ar putea fi interpretat şi ca un derivat în română, corespunzând cuvântului englezesc omograf) are doar pronunţie adaptată, cu accent pe silaba finală. De la manager s-a format femininul manageriţă, evident familiar şi uneori vag depreciativ: „cadrele medicale o acuză pe manageriţa unităţii" (bihon.ro); „se pare că a fost o neînţelegere între contabilă şi manageriţă" (metalfan.ro).

Familia lexicală ar fi fost totuşi incompletă fără un verb (sinonim contextual cu a conduce sau a administra). În ultimele decenii s-au c