Până la un punct, cenzorul ar fi trebuit to-tusi să fie mulţumit. Dădeam asigurări implicite că nu aveam de gând să deranjez pe nimeni cu prezenţa

Unul mai puţin, printre atâţia opozanţi, nu-i de colea! Putea descendenţa burghezo-moşierimii să ardă, eu dormeam. Nu era de lepădat această informaţie pentru organele acreditate. Iar trimiterea la noaptea Sfântului Bartolomeu reprezenta o iscusită, geografică îndepărtare de "l-au ridicat azi-noapte!", calomnie frecventă în gura duşmanului de clasă, în epoca Dej.

Reluam imprecaţia şi pe franţuzeşte, tot având aerul de a nu localiza: le siècle épouvantable où nous sommes! Împrejurarea era, într-adevăr, înspăimântătoare. Făceam aluzie la trei prieteni tineri ai cuiva care le fusese profesor. Acolo unde văzusem o legătură strânsă, descopeream suspiciune. O speram nejusitificată şi o atribuiam unui factor uşor de ghicit, imposibil de numit: Şi e tocmai ce am aflat, mărturisit chiar de Învăţător. „S-ar putea ca unul dintre ei să mă vândă. " Iar „proba", o insinuare strecurată cu grijă de cine are misiunea de a ne face să ne îndoim unii de alţii. Uneltitorul era, ca să mă menţin pe teren francez, l'Innommable. Am să fiu atent la tot ce s-a cenzurat, ca să verific dacă am scris vreodată cuvântul Securitate. Ştiam că mai închideau ei ochii, cu condiţia să nu fii explicit. Să nu numeşti. Şi, mai ales, să nu-L numeşti. În privinţa asta, m-am ferit şi de prieten. Nu pot să-mi dau seama ce s-ar fi întâmplat dacă Floricel s-ar fi dus cu dactilograma la cei nenumiţi. Ştiu numai ce s-ar fi întâmplat în anii cincizeci.

Contactul cu oamenii, cu prietenii, se alterase, dacă e să cred ce scriam: Nu mai sunt în stare, cum am fost, să iau un om aşa cum este. Văd peste tot inconsistenţă. O lume din material sintetic şi poros, ca acele cărămizi albe, uşoare, făcute dintr-o spumă, ce se pun în lăzil