Lacomul care se îndoapă gospodăreşte cincizeci şi una de săptămâni şi se înfometează şapte zile, cu ochii înotând în evlavie, rămâne un escroc inconştient.

Ecourile controverselor se aud şi acum. Liniştea n-a apucat să se instaleze nici măcar o clipă. Au trecut decenii de când întrebarea a fost pusă pentru prima dată, dar rezultatul e acelaşi şi astăzi: furtuni polemice şi vulcani în erupţie. La auzul ei, fiecare om se simte dator semenilor cu un punct de vedere. Nimeni nu tace, fiindcă tăcerea ar fi dovada că problema fie te depăşeşte, fie nu te preocupă - variante la fel de greu de admis. Mai ales că, în fond, întrebarea e clară: Ce a fost comunismul, o idee bună aplicată prost sau o idee proastă aplicată bine? Istoricii sunt convocaţi pentru argumente, nuanţări şi subtilităţi. Microfonul, podiumul şi atenţia publicului le aparţin. Al lor e congresul, raportul şi volumul cartonat. Ceva mai în spate, neinteresaţi de luminile rampei, dar atenţi la fiecare pericol de derapaj, stau cei care frământă între buze cuvântul „exces". L-ar spune, dar nu sunt siguri că ar fi înţeleşi corect. Sunt oameni care ştiu - şi primesc dovezi peste dovezi - că lumea de azi e construită pe cultura preaplinului. Şi mai ştiu un lucru: că vecinul de dincolo de gard al excesului e abuzul.

Multe tentative de reformare a individului sunt neplauzibile dintr-un motiv teribil de simplu: încearcă îndreptarea unui exces prin altul. Oricât de predispuşi am fi la acrobaţii riscante şi la paradoxuri de comportament, o asemenea strategie nu poate produce nimic bun. Lacomul care se îndoapă gospodăreşte cincizeci şi una de săptămâni şi se înfometează şapte zile, cu ochii înotând în evlavie, rămâne un escroc inconştient. Birjarul care înjură un an şi devine călugăr trapist în Săptămâna Patimilor e o caricatură tristă. Sigur, oamenii aceştia au exerciţiul echivalărilor convenabile. Pentru ei, pe