La peste trei decenii de la lansarea primei generaţii de scriitori români postmoderni, acţiunea ei e încă în curs. Dacă se va confirma si în acest caz extensia de aproximativ o treime de secol despre care vorbeau teoreticienii mai vechi ai conceptului, atunci perioada de predominanţă a acestui „ultim" model literar (în sens de „cel mai recent", din punctul de observaţie al anului 2010) s-ar putea apropia de sfîrsit, o nouă formulă urmînd să ocupe prim-planul, transformîndu-si predecesoarea în „penultimă".

Deocamdată, semnele unei tranziţii către „altceva" n-au apărut, viitorul încă nu se „întrevede". „ Valurile" care s-au adăugat fenomenului în deceniul final al secolului XX şi în primul din XXI n-au contestat paradigma, ci -dimpotrivă - au consolidat-o.

S-o luăm - însă - mai de departe. Conceptul de „generaţie literară" s-a dovedit în ultimele decenii foarte atractiv la noi. Puternic relansat de valul zis-,,'80", a fost preluat şi de presupuşii „nouăzecişti". Către finele primului deceniu postcomunist apăruse ideea că autorii tineri nu mai avansează compact, ci dispersat, în „grupuri", însă la foarte scurt timp a fost lansat „brand"-ul de „generaţie 2000" sau. „milenaristă" (sic!), activ şi azi, cînd atare ciclicitate alertă ar fi trebuit să-i aducă deja în scenă - nu-i aşa?! - pe „douămiizecişti".

În toată această aglomeraţie „generaţionistă" interferează - de fapt - mai multe concepte, fiecare cu semnificaţiile lui. Din succesiunea biologică a vîrstelor, limpede la nivel individual (părinţi-copii), decurge succesiunea de psihologii colective distincte, preluate apoi de către sociologi şi de către alţi specialişti în ştiinţe umane în modele explicative tot mai cuprinzătoare şi mai interdisciplinare. În zona creativă se mai amestecă şi elanurile juvenile exacerbate, conform cărora lumea întreagă şi, împreună cu ea, şi arta