Dacă despre sacrificiu şi dar avem cîteva texte fondatoare (datorate în principal lui Mauss şi şcolii sale de la începutul secolului trecut) şi o întreagă literatură antropologică, în mare parte datoare acestora, subzistă încă o problemă neelucidată în antropologia religioasă: este vorba de transferul constituit de pomana pentru morţi.

Ideea centrală a studiului lui Mauss despre sacrificiu (el preluînd aici o idee mai veche a lui Herz) era că, pentru ca transferul să aibă loc, obiectul sacrificiului trebuie distrus (cel mai adesea prin foc). Or, chiar dacă admitem că pomana pentru morţi este consumată de către cei cărora le este oferită – fie că este vorba de bani, haine, mîncare sau băutură – şi distrugerea este echivalentul consumului prin foc, nu se poate constata o echivalenţă absolută a celor două; de altfel, cu ocazia sacrificiului, preoţii, adesea şi sacrifiantul, consumau o parte din ofrandă, fără ca aceasta să fie interpretat ca un substitut al sacrificiului propriu-zis. Distrugerea (adesea prin combustie) ofrandei făcea ca ea să se substituie sacrifiantului în contactul lui cu divinul, căci altfel acesta ar fi el însuşi distrus.

Or, distrugerea ofrandei nu este caracteristică în ritualul pomenii pentru morţi. Transferul se efectuează aici într-un mod mult mai direct; am spune că, pe scurt, prin mijlocirea celor prezenţi în ritual – cel care face pomana şi cel care o primeşte – morţii înşişi sînt hrăniţi, dezalteraţi şi menţinuţi, ca să zicem aşa, într-o „stare secundă“ paradoxală.

Totuşi, putem admite că, într-un fel diferit de sacrificiul clasic, dar înrudită cu el, pomana pentru morţi are acelaşi scop general: reînnoirea contactului între cele două lumi, a celor vii şi a celor morţi, prin mijlocirea a ceva ce va fi consumat în timpul ritualului. Opinia comună admite ideea că morţii consumă (într-un fel care nu este niciodată explici