Dintr-o ştire recentă, „nebăgată în seamă“, aflăm că ultima fabrică de ţigări, cea de la Sfântu Gheorghe, care încă mai producea mărcile Carpaţi, Snagov şi Mărăşeşti s-a închis la şase ani după privatizare. Pe 17 februarie, angajaţii de la Fisc au pus sigiliu pe fabrică deşi, în interior, vreo 60 de tone de ţigări încă mai aşteptau ambalate să plece spre chioşcuri, iar oamenii din Sfântu Gheorghe au deplîns dispariţia unui simbol al oraşului lor.

Pentru majoritatea fumătorilor înveteraţi de la noi, ţigările Carpaţi au însemnat mai mult decît nostalgia nenumăratelor „clipe de răgaz“ (ca să folosim o formulare din domeniul advertising-ului, deşi reprezintă un alt brand). Într-o epocă în care „marile plăceri“ erau greu de imaginat sau interzise, micile plăceri ale vieţii trecuseră pe primul plan, marcînd momentele pe care mai tîrziu le consideram importante, doar pentru că ne puteau crea impresia că, de fapt, „ne era bine şi atunci cînd ne era rău“: o ţigară îndulcea gustul Nechezolului de dimineaţa, de „la birou“, o sticlă de spumant Zarea era nelipsită la zilele onomastice, un Pepsi savurat pe o terasă „de pe Litoral“ te făcea să te simţi cu adevărat în vacanţă.

...de Sfântu Gheorghe, de Timişoara, de Tîrgu Jiu

Fumătorii de Carpaţi ştiu de ce. Cele de Sfântu Gheorghe erau cele mai bune, cele mai căutate. Aveau „tărie şi savoare“. Ardeau la fel de bine la o ţigară străină, iar şansele de a se stinge singure în scrumieră erau mici. Pe locul doi în top, parcă, erau cele de Timişoara care, din nou, se găseau mai greu, trebuia să treci de mai multe ori pe la Tutungerie ca să întrebi cînd aduc. Urmau ţigările Carpaţi de categorie inferioară: cele de Bucureşti (acceptabile, spun unii), de Iaşi (prea slabe şi înnecăcioase, zic alţii) şi, în sfîrşit, cele de Tg. Jiu (infecte – sînt cu toţii de acord, mai ales din cauza tutunului amestecat cu beţe şi cu al