Iubirea nu cunoaşte limite de vârstă, se spune. Însă modul în care o percepem, în care ne manifestăm, precum şi aşteptările pe care le avem de la o relaţie se modifică pe măsură ce înaintăm în vârstă.
În primii ani de viaţă, iubirea înseamnă a împărţi jucăriile cu un alt copil. Când devenim şcolari, putem face o pasiune de scurtă durată pentru un coleg sau pentru cineva de vârstă mai mare. În adolescenţă, dragostea se complică.
Apropierea de o persoană de sex opus este mai mare, însă nu ştim ce vrem, cum să reacţionăm şi cum să interpretăm reacţiile celuilalt. Abia ieşiţi din adolescenţă, la 20 de ani încă nu ştim ce ne dorim şi rareori putem vedea dincolo de emoţiile pe care ni le aduce iubirea, pentru că ea este o „situaţie" neexplorată încă.
La această vârstă, ne imaginăm alături de persoana iubită pentru toată viaţa, deşi rareori iubirile din tinereţe se transformă într-o relaţie durabilă. Tumultul de sentimente şi speranţele pe care ni le creăm sunt cele care fac iubirea intensă, dar tot ele ajung să pună capăt unei poveşti de dragoste ce părea fără sfârşit.
La 30 de ani, pregătiţi pentru căsătorie
Pe măsură ce ne apropiem de vârsta de 30 de ani, ne simţim tot mai pregătiţi să ne luăm angajamente. O susţin statisticile, potrivit cărora femeile se căsătoresc în jurul vârstei de 28 de ani, iar bărbaţii la 31 de ani. Ştim de acum că dragostea ne poate aduce exaltare, dar la fel de bine şi dezamăgiri.
Ştim că iubirea nu înseamnă doar pasiune, ci şi prietenie şi respect. Şi, cel mai important, ştim de ce anume avem nevoie pentru a ne simţi împliniţi. Iubim mai matur şi suntem capabili să facem mai multe compromisuri. Aşteptările de la partener sunt mai mari decât cele de la 20 de ani.
Criza vârstei a doua, un test al iubirii
Între 40 şi 44 de ani, după cum au calculat oamenii de şt