Cerul si norii sint ca o rana. Si soarele ce rasare si apune - asijderea. Dumnezeu sufera pentru orice gind al nostru. Pentru orice fapta. Si, odata cu el, sufera intreaga materie, de la prima pina la ultima particula. - Sa nu ma intelegi gresit, spuse prietenul meu, Calatorul, scuturindu-si scrumul din trabuc pe nisipul umed. Generatia noastra a pierdut contactul cu transcendenta. Si faptul acesta ma face sa ma simt culpabil... Culpabil fata de cine? Nu stiu. Probabil fata de mine. De multe ori stau si ma intreb: cui foloseste transcendenta asta cu care ne batem mereu capul? Imi pun astfel de intrebari si nu ajung la nici un raspuns. Intru deseori in cite o biserica. Dau sa ma rog, dar rugaciunea nu stirneste inlauntrul meu nici un ecou. Ma rog doar ca sa ma rog. Ascult cu atentie si, as spune, cu smerenie slujba. Fac eforturi sa particip la ea. Dar sufletul meu ramine nemiscat ca o stana de piatra. Cum sa crezi si in ce? Cui ii foloseste rugaciunea si in ce mod?! Rugaciunea iti intareste spiritul. Iti fortifica vointa. Dar si orgoliul. Si mindria. Si atunci, la ce bun?! Orice ai face, tot pacatuiesti. Te invirti intr-un cerc vicios, cauti o portita de scapare, dai peste una, o deschizi si vezi ca in spatele ei e zidul. Te repezi spre alta, si iar dai de acelasi zid. Iti dai atunci seama ca nu exista nici o sansa de scapare si, in sfirsit, te resemnezi... Dar, fiindca veni vorba de iertare, Dumnezeu te iarta oricum, cu sau fara rugaciune. E nevoie doar de-o clipa de cainta si ai fost iertat. Asa cred eu. Lui Dumnezeu, daca exista, si eu cred cu tarie ca exista, ii e indiferent daca te rogi sau nu. Merg an de an in noaptea de Inviere la biserica. Privesc cum lumea cinta la unison Canonul Pastelui si nu inteleg nimic. Nu inteleg nici cuvintele, aud doar o insiruire de sunete ce se rostogolesc in aerul imbibat cu miros de luminari si de tamiie, si ma intreb, mustrindu-