După douăzeci de ani (de nu mai bine) de lupte seculare si de exerciţii obligatorii pentru tot poetul, autenticismul român merita, cu siguranţă, o răsplată.

O merita cu atît mai mult cu cît în ultimii doi-trei ani aceasta părea că nu-i va mai fi acordată şi că orice şansă sa dus; şi asta pentru că în ultimii ani autenticismul ajunsese aşa de standardizat, încît producea direct pe bandă şi-n cele mai aplicate, mai eminente şi mai comode clişee.

Plus că fiecare poet, ori de unde şi pe unde venea, trebuia să demonstreze mai întîi certificatul de strănepot al colonelului Lăcusteanu -şi era deja prea mare înghesuiala de urmaşi. Norocul vine însă, se ştie, tocmai cînd nu mai sînt speranţe sau cînd acestea sînt pe terminate. Aşa şi acum. După ce ultimele valuri de debuturi au tot reîncălzit, pe scurt, acelaşi ghiveci autenticisto-minimalisto-biografist, lungind infatigabil acelaşi discurs spornic depresiv şi decepţionat, Malherbe, în fine, a venit şi pentru autenticismul român şi i-a dat cadenţa sperată de atîta vreme. Malherbe-ul autenticismului român (al ultimului autenticism român) e Stoian G. Bogdan (Chipurile, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009). Se vede numaidecît că m-am alăturat entuziasmului (şi chiar euforiei critice, de înţeles după atîta post negru; ori doar cenuşiu?!) cu care poetul a fost primit; după cum se vede, tot numaidecît, şi că Stoian G. Bogdan pune la bătaie cam tot ce s-a consumat în ultimii ani în poezia tînără română: autenticism, biografism, mizerabilism, minimalism, spontaneism şi ce-o mai fi fost; ba chiar şi cîteva flash-uri de neo-expresionism. Observaţia s-a făcut, şi pe bună dreptate; cu sau fără voie, cu gîndul ori doar cu fapta, Stoian G. Bogdan face sinteza formulelor din ultima vreme; sinteză care, la drept vorbind, nici nu era greu de făcut, de vreme ce formulele se contaminează oarecum de la sine,