Nu s-ar putea spune că istoria literară si-a pierdut interesul pentru opera lui Tudor Vianu. In ciuda schimbării de canon operate în ultimele două decenii si a contestaţiilor care au vizat atitudinea cărturarului faţă de regimul comunist, opera sa a cunoscut, după 1989, numeroase reeditări.

Astfel, în 1991 am înregistrat volumul al XlV-lea din seria de Opere (ediţie şi note de Vlad Alexandrescu), între 1992 şi 1995, o ediţie de Scrisori către Tudor Vianu (îngrijită de Maria Alexandrescu Vianu şi Vlad Alexandrescu), iar între 1996 şi 2004, reeditări ce au vizat operele fundamentale: Estetica, Masca timpului, Filosofie şi poezie, Introducere în teoria valorilor, Filosofia culturii, Teoria valorilor şi Studii de literatură română. Nu mai pun la socoteală ediţiile şcolare din Arta prozatorilor români, neimportante ca fenomen, dar semnificative pentru audienţa operei cărturarului (şi) în rândurile publicului larg. Vianu despre Eminescu se înscrie, cu mize proprii, în acest flux constant de reeditări ale operei marelui estetician şi filosof al culturii.

Se ştia mai de mult că opera eminesciană a constituit o preocupare constantă pentru Vianu. De la micul eseu intitulat Personalitatea lui Eminescu, publicat în Mişcarea literară din 10 ianuarie 1925, şi până la conferinţa Însemnătatea naţională a operei lui Mihail Eminescu, tipărită în Scânteia (sic!) din 11 iunie 1964, cărturarul a revenit periodic la Eminescu. Opera acestuia a fost abordată din mai multe perspective, pe măsură ce Vianu trecea de la critică la filosofia culturii, de la estetică la stilistica literară şi comparatism. E de mirare, în fond, că nu i-a dedicat poetului o monografie. Ediţia alcătuită de Vasile Lungu îşi propune să suplinească, la modul ideal, această lacună.

De prisos să semnalez că, după cum anunţă însuşi titlul ei, nu avem de-a face cu o ediţie critic