E oarecum inconfortabil să scrii, cu senzaţia că l-ai „descoperit", despre un autor care are în urmă peste patruzeci de cărţi publicate. Numele lui Constantin Mateescu mi-era vag cunoscut înainte de apariţia acestor povestiri.
Îi răsfoisem câteva volume de memorialistică, fără prea mare entuziasm, dar convins că acolo se ascund totuşi lucruri interesante. Le-am reluat zilele trecute şi le-am găsit, din nou, eterogene: nu lipsite de merite, dar nici copleşite de calităţi.
Oricum, inferioare prozei din Ramona-Vals. Ceva dreptate are Eugen Negrici când vorbeşte pe ultima copertă de locul pe care ar trebui să-l ocupe Constantin Mateescu într-o istorie onestă a literaturii române. (Căci într-una infinit discutabilă, a lui Marian Popa, e deja prezent, în capitolul Mediocri multilaterali.) Cert e că Mateescu e un meseriaş al scrisului. Ştie să construiască. Şi când spun asta mă gândesc în primul rând la construcţia pe hârtie, la instinctul colajului şi al trecerilor de nivel. Faţă de acestea, talentul de povestitor e secundar. N-avem cine ştie ce dovezi de oralitate în Ramona-Vals. Iar cele pe care le avem, sunt neconcludente.
De altminteri, spontaneitatea e suspendată de la-nceput. Toate secvenţele din carte, nouă la număr, apelează la convenţia memoriei resuscitate. Sunt adică, povestiri ale amintirii. Scrise azi, ceea ce se simte fără efort, ele se petrec în cea mai mare parte în anii '60. În aceşti ani cumpliţi, de exemplu, un tânăr primeşte cadou un exemplar din rar din Istoria revoluţiei ruse a lui Troţki. Face tot posibilul să-l ascundă, să-l returneze, e îngrozit de ce-ar putea păţi dacă volumul ar fi descoperit. Se consideră victima unei farse cinice, în care cel mai bun prieten şi chiar iubita ar fi implicaţi. Logica e paranoidă, iar grija lui Mateescu pentru amănunte îi dă un lustru suplimentar. Până la urmă, corpul del
