Miracolul e oaspetele din Paradis. Vine fără veste, rămâne o clipă şi ne lasă în dar nostalgia vieţii „fără de moarte“. Puţini l-au văzut şi nici nu sunt vrednici de

crezare, căci lumea nu aparţine acelora care ţin să înţeleagă totul. Mai mulţi sunt pământenii care, povestind începuturile şi trăindu-şi pe rând, cuminţi, timpul istoric, dau veşnicie creaţiei.

Naraţiunea seducătoare, fără clepsidră, nu ştie de logică. În mituri, totul se desfăşoară în „illo tempore“ şi tocmai neverosimilul oferă cheia spre adevăr.

„În stadiile de cultură cele mai arhaice, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, deoarece hrana, sexualitatea şi munca au valoare sacramentală“ (Mircea Eliade, „Aspecte ale mitului“ –1962). (...) Religia, navigând azi, solitar, precum arca lui Noe, păstrează tradiţii bimilenare. Plină de har, „istoria sfântă“ supravieţuieşte, explicând lumea total şi justificând condiţia umană. În luptă cu TIMPUL care striveşte şi ucide se oferă soluţia uitată a SACRIFICIULUI, pentru ca viaţa să reia punctul de origine. Timpul liturgic apare ca un timp cosmic, circular, ce desparte cu blândeţe era veche de cea nouă, oferind sărbătorilor străvechi şi riturilor cosmice CREŞTINAREA. Cu repere istorice clare, existenţa exemplară a lui Iisus face posibilă mântuirea pentru fiecare creştin în parte. Departe de a înlocui experienţa religioasă anterioară, biserica orientală sanctifică prin tainele liturgice natura însăşi. Misterul cristologic angajează destinul Cosmosului în ansamblu, asigurându-i regenerarea ciclică. „Natura întreagă suspină în aşteptarea Învierii“ – iată unul dintre motivele comune liturghiilor pascale şi folclorului religios românesc.

Seninătatea ritului oriental vine din percepţia iubirii ca forţă primordială creatoare şi ca instrument de cunoaştere ezoterică.

„Dragostea nu va pieri n