Reprezintă culmea barocului brazilian; picturile si mai ales sculpturile sale marchează punctul cel mai înalt atins vreodată de arta din această ţară.
Încă o dovadă, am putea spune, că în esenţa ei Brazilia este barocă.
Numele acestui covîrşitor artist desemnează o nefericită poreclă: Aleijadinho este diminutivul de la aleijado, adică „estropiatul, diformul". Să-i spunem deci „micul invalid"? E greu de găsit un cuvînt românesc care să nu sune peiorativ în acest context: n-are importanţă! În Brazilia, de multă vreme, Aleijadinho s-a suprapus peste ideea de perfecţiune.
Se numea Antonio Francisco Lisboa, nume portughez dintre cele mai tipice şi mai banale; s-a născut în Ouro Preto, capitala căutătorilor de aur, probabil în 1738, fiu al unui sculptor şi pictor de la care va învăţa de tînăr arta figuraţiei cu penelul şi cu dalta. De fapt, nu ştim precis cînd a văzut lumina zilei: unii cercetători avansează anul 1730. Însăşi incertitudinea datei naşterii înseamnă primul pas către legendă. Ceea ce se ştie însă cu siguranţă e că era mulatru, purtînd specificul şi complexele Braziliei pe propriul său chip. Amestecul raselor braziliene devenise deci atît de natural, încît putea deja produce genii.
În acea vreme, Ouro Preto era unul dintre cele mai mari şi mai bogate oraşe din America, număra 50.000 de locuitori, în timp ce New York-ul abia trecuse de 10.000, iar Lisabona, capitala Imperiului, avea 170.000. Poate că viaţa lui Antonio Francisco s-ar fi desfăşurat normal, poate că ucenicul ar fi ajuns doar un onorabil artist, ca şi tatăl său, dacă o boală ciudată şi infernală nu şi-ar fi făcut apariţia. Cînd se apropia de patruzeci de ani, artistului îi cad pe neaşteptate degetele de la picioare: de acum încolo, nu va mai putea merge decît tîrîndu-se pe genunchi. La fel s-a întîmplat apoi şi cu degetele mîinilor: nu m
