O fi sunând a titlu de tabloid, însă este exact ceea ce lumea creştină sărbătoreşte azi. Cu rectificările de rigoare, din respect pentru Divinitate: “Un Tată a ales să-şi sacrifice Fiul pentru a salva nişte necunoscuţi”. Situaţia existentă între oameni şi Divinitate e oarecum asemănătore celei din scurt-metrajul de mai sus. Suntem pasageri în acelaşi tren, fiecare în vagonul lui, împărţiţi pe compartimente şi aştezaţi mai mult sau mai puţin confortabil în fotolii. “Azi ne pregătim pentru Paşte, facem cumpărături, vopsea de ouă, făină pentru cozonaci, mama lui de trafic, tot aglomerat, aaa uite că a murit şi Iisus, n-am timp acum, am chef să mă uit la un film, sunt obosit, mă culc, s-a dus şi ziua de vineri, mâine e o altă zi“. Tu-tu-tu-tum, tu-tu-tu-tum, trenul merge mai departe. Mă enervează pioşenia şi bunătatea afişate ostentativ la sărbători. “De Crăciun fii mai bun”, “de Paşte iepuraşul va duce un ou vopsit şi celor lipsiţi”, “să ne bucurăm de lumina învierii”, etc. Ei nu, zău? Toţi sunt buni creştini de două ori pe an, de parcă nu am putea fi filantropi tot anul. Uităm esenţialul. Creştinismul are la bază o chestiune cât se poate de simplă: omul este din fire păcătos –> Dumnezeu nu stă în prezenţa păcatului –> pentru a rezolva problema, Dumnezeu L-a trimis pe singurul Lui Fiu să trăiască o viaţă de om, să propovăduiască dragostea şi împăcarea cu Dumnezeu, să moară pe cruce pentru păcatele întregii omeniri şi să învie pentru eternitate astfel încât şi noi să avem viaţă veşnică. Şi ce trebuie să facă oamenii? Să creadă în Iisus, în jerta Lui salvatoare şi să îl onoreze ca Domn şi Mântuitor în vieţile lor. Ce facem noi în schimb? Ne contaminăm cu puţină bunătate de sezon şi pioşenie ediţie limitată. Halal consolare pentru un Tată care îşi vede Fiul ignorat, în ciuda unui imens sacrificiu. Mi-ar plăcea să cred că mă înşel. Că măcar creştinii ştiu că nu sărbătorim (