Pentru omul de pe stradă, fie el amator de dilemele din Dilema veche (oricît de multe pretenţii ar cultiva de la propria persoană), dar, evident, mai ales de la ceilalţi, acesta îmi pare a fi un subiect pretenţios, iar comentarea – îngroparea orgoliului. De aceea sugerez, post factum, o simplă înscriere ca într-un bilet de trimitere de la medicul de familie. Pur şi simplu: „Bolnavul: prenume = Limba, nume = Română, se trimite pentru stabilire de diagnostic“. Acesta urmînd să fie impus de anamneză, adică de „acţiunea de culegere a informaţiilor de la bolnav şi de la însoţitorii lui“. Cum limba noastră, deşi este o personalitate, nu are, totuşi, propriul ei glas, doar însoţitorii (bunăoară noi, vorbitorii) pot furniza date folositoare. La rubrica „Dilematici…, vă ascultăm“. Iar în paginile tematice, specialiştii. Dar cine să fie medicul? Tot noi? Noi care sîntem, vrem-nu-vrem, purtătorii bolilor? Şi ce? Doctorii nu se îmbolnăvesc? Şi fumează!
Apoi, dacă anamneza este prima etapă în cadrul examinării clinice a unui bolnav, trebuie să admitem, întîi, că limba română este în suferinţă, altminteri ce rost ar avea să deranjăm sistemul? Aşadar, este bolnavă limba română? Şi boala, dacă există, e contagioasă? Pentru că în cazul unui răspuns afirmativ, avem nevoie de anamneză epidemiologică, adică de „investigarea surselor de infecţie, a contactelor infectante, a stării de receptivitate, precum şi a eventualilor factori epidemiologici secundari, favorabili îmbolnăvirii în cauză“. Iar asta mi se pare de-a dreptul o imposibilitate pentru diletanţi, adică pentru economişti, ingineri, artişti plastici, fizicieni, calculatorişti, politicieni, şoferi, poate chiar şi pentru medici, asistente şefe, brancardieri, portari de spitale... Şi atunci pe cine să întrebăm? Aş spune că mai ales pe învăţători şi pe profesorii de limba română din ciclul primar. Pentru că lor le dăm cop
