Nu-mi place să mă laud si nici nu cred că posesia unor obiecte înseamnă, automat, un transfer de prestigiu: a avea nu înseamnă a fi! Şi totusi, nu-mi pot reprima mândria de fiecare dată când, aflat la birou, ridic ochii si privesc cotoarele cărţilor despre Shakespeare pe care le-am adunat în ultimii douăzeci de ani.
Nu rivalizez, desigur, cu „shakespearologii" adevăraţi, nu sunt nici colecţionar şi nici specialist în creaţia „marelui Will". Cred că am o anumită competenţă (pe care, vai! n-am mai verificat-o de mult prea multă vreme!) în comediile sale, cred că, dacă mi-aş împrospăta notele de lectură, aş fi, iarăşi, cum îmi plăcea să mă... paranoizez parodic la terminarea facultăţii, „cel mai straşnic specialist din România în materie de A douăsprezecea noapte." Dar toate astea nu înseamnă mare lucru. Nu l-am predat niciodată în facultate - şi nici măcar nu mi-am pus problema să-l predau. Am însă ambiţia (prostească, îmi dau seama pe zi ce trece) ca, odată şi odată, când voi scăpa de îndatoriri profesionale, orare şi navete, să scriu o carte despre el. Nu groasă, nu profundă: o carte de nici două sute de pagini, nepăsătoare şi caldă, săltăreaţă şi tandră.
Până atunci, mă bucur să citesc ce scriu alţii, să aglomerez rafturile deja burduşite de titluri (nimic nu le-a scăpat academicilor occidentali, de la refacerea universului domestic al enigmaticei lui soţii, Ann[e] Hathaway, la „adâncile cute ale timpului" dintr-o recentă carte despre bătrâneţe şi îmbătrânire.) Şi să jubilez ori de câte ori descopăr că există un fel de ghildă secretă a „shakespearofililor", ai cărei membri se întâlnesc, într-o vivace serendipitate, indiferent de locul unde trăiesc. Am tresărit plin de încântare aflând că marele regizor Andrei Şerban e robit unei pasiuni asemănătoare. Nu-mi rămâne decât să aştept şi să nădăjduiesc (ca-n După douăzeci de ani, de Dumas!)
