Ne facem cruce doar cand ne ia dracu. Sau, in cel mai bun caz, pentru a evita sa ne ia. In rest, nu credem in nimic. Sau credem doar in niste imagini (de o precaritate logica amuzanta) care ne ajuta sa nu disperam, sa luptam cu singuratatea si sa ne consideram alesii Vietii si mantuibili intr-un final neasteptat.

In general, in ciuda acestor inchipuiri, nu credem si uitam ceea ce am crezut candva, convingandu-ne intre timp ca ne-am inselat, ca ni s-a parut sau ca a fost un doar un vis. Apucam sa credem din inertie, in ciuda oricarei dovezi, si continuam sa credem pana cand ne dam seama ca am fost pacaliti, inselati, mintiti si ca, in realitate, nu e nimeni acolo care sa aiba grija de noi in mod special. Credem din disperare si pentru a nu innebuni.

Pe de alta parte, daca astazi Isus s-ar pogora pe Pamant, sunt convins ca, in ciuda mersului pe mare si transformarii apei in vin, s-ar gasi oricand sufiecient de multi contemporani care sa nu il creada pe Fiul lui Isus, nici daca ei insisi ar fi inviati din morti de catre acesta. Bizarul animal care este omul este in stare de astfel de paradoxuri. Refuza sa creada atunci cand are toate dovezile in fata sa, si crede atunci cand nimic din jurul sau nu ii sustine credinta.

De fiecare data o face in ciuda realitatii. Iar atunci cand suntem pe puncul sa ne pierdem credinta gasim intotdeuna argumentele care sa ne consoleze si sa ne faca sa nu ne simtim vinovati pentru noul drum pe care am apucat-o. Ne aducem toate ratiunile posibile prin care sa ne asiguram ca acel lucru in care am crezut o viata nu a fost adevarul complet. Abia de acum urmeaza adevarul…

Ne facem cruce doar cand ne ia dracu. Sau, in cel mai bun caz, pentru a evita sa ne ia. In rest, nu credem in nimic. Sau credem doar in niste imagini (de o precaritate logica amuzanta) care ne ajuta sa nu disperam, sa luptam cu singuratatea si sa ne con