Inca din vremea lui Oliver al III-lea (ultimul din dinastia de canari ce-mi incantasera copilaria) stiam ca primavara aduce in lumea pasarelelor un fel de trezire la viata, o efervescenta.

Asa ca atunci cand falfairea perdelei de la fereastra a fost amplificata de o zbatere precipitata, nu am fost mirat sa prind in causul palmelor o pasare galbena-galbena, cu irizatii verzui. In dorinta probabila de a-si schimba locuinta, a intrat in viata noastra, venit in cautarea aventurii, papagalul Bobita.

Cazare puteam sa-i ofer. "Garsoniera" lasata mostenire de canari a fost ocupata fara mofturi, iar singura mea grija era sa descopar pretentiile culinare ale noului locatar. Insa, cu toate eforturile facute, am observat ca Bobita nu prea era in apele lui. Motivul l-am aflat de la un cunoscator al "psihologiei papagalicesti". Ei, papagalii, sunt foarte sociabili, se simt bine cand sunt bagati in seama, cand se afla in centrul atentiei, mai toata ziua. Noi, deh, aveam si alte preocupari.

Atunci, dupa o "discutie de familie", am hotarat, cu strangere de inima, ca ar fi mai potrivit sa-si mute domiciliul la parintii mei. Ei locuiau la curte, si prin natura "profesiei" - erau pensionari - il puteau antura mai multe ore din zi pe Bobita. Principiul "vazut-placut" a functionat perfect. Dupa cateva zile, era de-al casei. Colivia ramasese doar dormitor, incolo toata sufrageria era in stapanirea lui, spre bucuria alor mici. Usor, a inceput, dupa zilele de acomodare, sa-si arate si unele trasaturi de caracter. Vesel, cand mama aducea micul dejun si-i ura: "Buna dimineata, Bobita!". Linistit si ascultator, cand cocotat pe umerii tatei, isi spuneau povesti de viata, fiecare in legea lui. Tandru, cand raspundea la mangaieri si pupaturi. Dar reactiona violent, cu zgomote guturale si zbateri din aripi cand se simtea lezat in drepturile sale. Asa se intampla cand venea Fan