Cind mama mea, care urmareste cu religiozitate Tinar si nelinistit, mi-a spus ca Pro TV-ul a inlocuit pe perioada Saptaminii Mari serialul ei preferat cu Iisus din Nazareth, mi-am dat seama ca cei din Pache Protopopescu isi cunosc foarte bine publicul. Exista o diferenta mare intre interminabilul serial american si miniserialul italo-britanic realizat in 1977 de Franco Zeffirelli? Nu una dramatica. Viziunea stilizata a lui Zeffirelli e rulata an de an pe posturile romanesti, iar publicul fidel o urmareste cu aceeasi constiinciozitate cu care face prin casa curatenia de Paste. In schimb, pentru acest gen de public, Patimile lui Iisus, de Mel Gibson, e un film mult prea violent pentru a fi un reper pios, care sa poata fi urmarit relaxat dupa ce ai mincat drob si ai ciocnit oua. Si totusi, demersul lui Mel Gibson - despre care s-a scris atita la vremea lui - este nu atit violent si greu de privit cit verosimil. Vorbit in aramaica si latina pentru a reda cit mai bine autenticitatea perioadei, filmul australianului se concentreaza pe ce e propriu ultimelor 12 ore din viata lui Iisus Christos: pe chinurile inimaginabile la care a fost supus de romani. Probabil ca imposibilitatea multor oameni de a accepta acest film extrem de fizic vine nu din cruzimea multor scene, ci din refuzul de a vedea ca Iisus a suferit ca un om obisnuit. Iesit pe ecrane in 2004, filmul lui Mel Gibson in care Maia Morgenstern o interpreteaza pe Fecioara Maria, a facut sa curga multa cerneala si pe seama coincidentelor si intimplarilor care l-au avut ca subiect pe Jim Caviezel, interpretul lui Iisus - desi nu poti sti cit e adevar si cit marketing in povestile despre cum l-a lovit trasnetul sau despre cum si-a rupt o coasta cind a filmat pe cruce. Patimile lui Iisus este un reper in istoria cinematografiei pentru ca abordarea naturalista a lui Gibson nu-ti da fiori metafizici, cit te umple de groaza