Candva, acum vreo patru veacuri, pe meleagurile astea s-a inaltat o mandrete de manastire cu numele Rasca.
La inceput, adapostea numai calugari, robi manastiresti si tigani. Mai tarziu, cand numarul vietuitorilor a crescut, oamenii s-au raspandit si in afara domeniului manastirii. Asa a aparut satul Rasca, din judetul Suceava, astazi un loc decupat parca dintr-o poveste. Uriase paduri seculare prejmuiesc ca un zid intregul tinut, ferindu-l de uratenia lumii. Taramul asta musteste a credinta si rugaciune. Opt biserici si o manastire vegheaza necontenit la tihna si randuiala unei lumi desprinse parca de timp. Turlele lor se vad de departe, cum pogoara blajin peste sat, ca niste palme arcuite, ocrotitoare. Aici, nici macar saracia nu-i un lucru urat. Povara ei e doar o dulce menire cu care oamenii s-au impacat rabdatori, precum Sisif cu vesnica lui condamnare. Undeva, la marginea satului, pe un deal domol, se vad niste case razlete. Unele mici, ca niste cocioabe. Acolo e Dealul sarmanilor, un fel de cartier in care se inghesuie cei mai oropsiti oameni ai satului. Someri, bolnavi, pensionari, orfani. Traiesc greu, din te miri ce. Si totusi, aici isi duc traiul cei mai premiati copii ai scolii din Rasca. Si cei mai harnici. Muncesc si invata pe rupte. Au lasat de mult joaca si rasfatul si au ales sa fie deja oameni in toata firea.
Raisa si ingerii buni
Poarta o rochie murdara de noroi si parul lung, pana la brau, prins in doua codite.
Georgiana De mai multi ani a ramas ciunga de mana dreapta. I-a smuls-o un derbedeu din casa de peste drum. Apoi, intr-o seara, Georgiana a gasit-o prin curte, muscata de sus pana jos de-un caine. A bandajat-o cu trei randuri de carpe, i-a pus frunze de patlagina si tot felul de unsori. Degeaba. Urmele alea urate n-au disparut niciodata. O cheama Raisa si e papusa Georgianei, de cand avea cam patr
