Nu poţi să repari o maşină stricată cu o cheie stricată, mi-a spus un profesor din Urlaţi la întâlnirea pe care am avut-o în această săptămână cu directorii şi profesorii din zonă pentru a discuta Legea Educatiei. Nici unul dintre ei nu a contestat necesitatea reformei în educaţie, implicit a unei legi care să reglementeze un domeniu atât de dereglementat.
Am fost de acord că principiile care stau la baza legii sunt absolut pertinente, cum ar fi descentralizarea, crearea de competenţe, implicarea comunităţii.
Legea cuprinde nenumărate neconcordanţe între articole, inclusiv formulări ambigue care lasă loc intervenţiei discreţionare a ministerului. Aceste detalii cu buna voinţă politică şi renunţând la argumente de genul “e legea mea, nu schimb nimic” sau “e legea lor, combatem tot” pot fi corectate.
Sentimentul acut al cadrelor didactice este că se legalizează imixtiunea politicului în învăţământ. Un principiu bun, cum e implicarea comunităţii, aplicat pe un teren mlăştinos nu face decât să înfunde şi mai rău şcoala.
Aş fi aproape de acord cu reglementările care privesc implicarea comunităţii locale dacă nu aş trăi în România unde sentimentul apartenenţei la comunitate este aproape inexistent, unde oamenii trăiesc izolaţi în propria lor curte, iar judecăţile de valoare sunt perimate de sărăcie, ură, pizmă, răutate, incultură. Oare cum îl va evalua un consilier local pe profesorul care l-a lăsat corijent?
Legea prevede ca organ suprem de conducere a şcolii un Consiliu de Administraţie format din 1/3 membri cadre didactice, 1/3 reprezentanţi ai părinţilor şi 1/3 reprezentanţi ai consiliului local şi care nu pot fi cadre didactice în unitatea şcolară respectivă. Acest Consiliu aprobă, printre altele, programa şcolară, realizează evaluarea performanţelor profesionale ale cadrelor didactice şi ale personalului administrativ, sancţionează abate
