Suntem nervosi. Tot mai nervosi, de-a dreptul nevrotici.
Ne injuram si ne jignim din nimic, mai ca ne-am lua gatul pentru un taxi, ba chiar ne dovedim adesea gata sa sarim cu pumnii si picioarele pe un semen, sa-l trimitem in spital sau chiar in mormant, pentru o vina de neinteles.
De exemplu, pentru ca traverseaza prea lent strada. De fapt, omul de langa noi, in trafic, in autobuz, in magazine, nu ne mai e semen, ci un dusman gata sa ne ia bucata de salam pusa in cos, serviciul, locul de parcare sau locul la semafor.
Suntem mereu cu ochii pe capra vecinului. Invidia nu este insa un pozitiva, care sa stimuleze, sa ambitioneze pentru un rezultat si mai bun. Este una tenebroasa din care se nasc tot felul de variante pentru tragerea de picioare a celui care a reusit mai bine. Daca altfel nu se poate, macar cu o barfa teapana care sa-i pice greu la prieteni, la serviciu, si, in cele din urma, la liniste.
Suntem mereu incruntati. Pe strada, la serviciu, chiar si acasa. Si nu renuntam la incruntare decat pentru cate o bascalie cel mai adesea rautacioasa. Aproape ca nici nu mai stim sa glumim, bland, relaxat si cuviincios.
Si, evident, nu mai intelegem de gluma. Suntem vexati la orice ni se pare o aluzie nepotrivita. Ne irosim zilele pesimisti, plini de umori, de resentimente, alimentati din plin de presa mereu alarmista si apocaliptica.
Suntem etern nemultumiti si ne plangem non stop. Ca nu avem destul, ca nu putem destul, ca nu avem cate sanse am merita si, evident, nici recunoastere pe masura valorii.
Ca traim in tara nepotrivita, in orasul nepotrivit, in epoca nepotrivita si, desigur, muncim in locul nepotrivt. Niciodata nu socotim insa ca nu avem destul toleranta, intelegere, bunatate. Nu, in astfel de competitii nu intram niciodata.
Desigur, nimeni nu poate fi mereu vesel s