Atunci cand ne ajunge deznadejdea, credem ca suntem abandonati si totul in jur se naruie, ne cade privirea pe cate-un nor asezat pe un cer albastru.
Se petrece minunea pe care o simte un conductor de tren, trist si neimplinit - are chipiu si poate si-ar fi dorit sa fie politist - aducandu-si aminte de copilarie, cand credea ca metroul se varsa in Dambovita. Brusc, conductorul e fericit, se simte manager.
Am putea sa cascam ochii mai des, dar suntem cam batuti in cap. Nu observam ce e in jurul nostru decat atunci cand suntem singuri, desi cerul e tot acolo, albastru si frumos, gras de lumina si plin de pace, in fiecare zi.
Dintr-un noroc, ajungi sa-ti dai seama ca viata e un amestec de culori. Perechea de pantaloni galbeni pe care ai primit-o de Paste cand erai mic. Ai tinut la ei, ti se pareau cel mai frumos lucru din lume.
Apoi te-ai jucat cu copiii, ai cazut in iarba si ti i-ai inverzit. Galben cu verde. De necaz, te uiti in sus si ajungi la cer. La rotunjime. Asa apar si formele. Perfectiunea. Nu exista lacrimi patrate. Daca ar exista, ne-ar zgaria si am umbla cu ochii rosii.
Din fericire, cineva are grija de toate. Cand suntem incapabili sa ridicam ochii, cand simtim o surubelnita infipta in tampla si nu ne pricepem sa o scoatem, degetele din argint ale arhanghelilor, echipa de K1 a lui Dumnezeu, ne mangaie crestetul, apoi ne ajuta sa ne eliberam singuri.
Uneori se manie pe noi, pentru ca nici sa respiram firesc nu mai stim. Suparati, atat de suparati incat miroase a prajituri, arhanghelii ne invata sa ne coasem aripi. Asa, Dumnezeu ne iarta si ne invie.
Ce inseamna iertarea? Daca vorbim noi, oamenii, despre ea, suna cinic. Mintea noastra nu-i formatata pentru iertare, avem tot felul de norme cu care ne justificam actiunile, neputinta. Numai Dumnezeu stie sa ierte.
Asa
