Cel de-al doilea lungmetraj al regizoarei peruane Claudia Llosa, La teta asustada (în traducere liberă, Laptele deznădejdii) a fost premiat cu Ursul de Aur la Berlin în 2009 şi nominalizat la categoria Cel mai bun film străin la Oscaruri în 2010. Extrem de simplu şi totodată tulburător la o primă vizionare, La teta asustada e genul de film ale cărui sensuri şi semnificaţii îşi fac discret apariţia. Claudia Llosa a fost inspirată în realizarea lui de istoria recentă a ţării natale şi de o carte de antropologie (Entre Prójimos) a scriitoarei Kimberly Theidon. Între 1980 şi 1992, femeile din Peru au fost traumatizate de conflictele interne dintre grupările de guerilă comuniste (Calea Luminoasă) şi cele ale statului.

Acţiunea se petrece în timpurile noastre într-o suburbie din Lima. Din cîntecele unei bătrîne aflăm de tulburările psihice cauzate de un viol din timpul insurgenţelor armate. Şocul puternic şi frica perpetuă au dus la transmiterea, prin alăptare, a unei boli ciudate. Fiica suferă de o boală numită în popor „laptele deznădejdii“, care se manifestă printr-o frică patologică de orice contact uman firesc. Fausta, fiica bolnavă, trăieşte într-o spaimă totală şi pentru a se proteja îşi introduce un cartof în vagin. Acest amănunt poate bulversa spectatorii, mai ales în momentele în care Fausta taie cu foarfeca rădăcinile care cresc. Privind-o şi înţelegîndu-i blocajul psihologic imens, toate aceste detalii sînt perfect justificabile. Ce e cu adevărat şocant e o anumita expresivitate a actriţei, o expresivitate dată de fizionomia ei fragilă capabilă în a transmite o ură mută. Odată cu moartea mamei şi totodată cu ruperea la o vîrstă înaintată a cordonului ombilical, ea se află în situaţia de a convieţui după regulile unei societăţi normale. Doctorii şi familia nu înţeleg deplin motivaţiile gestului ei, ce seamănă cu o automutilare, motiv pentru care singu