Din păcate, nu apuc să mai ascult radio decît foarte rar. Cînd sînt la volan, de pildă, profitînd de amplele răgazuri oferite de traficul metropolitan. Ştiu că există o mulţime de posturi, care de care mai zglobii, mai ştiu cîte ceva despre excelentele emisiuni culturale ale dnei Teodora Stanciu, dar, în general, n-am datele necesare pentru a emite judecăţi definitive despre prestaţia unei instituţii care, în copilărie, mi-a marcat decisiv formaţia culturală. Uneori, primesc totuşi solicitări de colaborare. Deunăzi, o asemenea solicitare m-a indispus pentru cîteva ceasuri bune. O doamnă, sau domnişoară, altfel foarte bine-crescută, plină de bune intenţii, insistentă dar cuviincioasă, mi-a cerut să mărturisesc o „plăcere vinovată“ în materie de muzică. Urma ca, după mărturisirea mea, piesa menţionată să fie difuzată în cadrul unei emisiuni de divertisment. Va să zică cineva avusese ideea unui scenariu cît se poate de „amuzant“, din care să rezulte ce ascultă pe ascuns cîte un grangure de pe scena publică (eventual culturală). Am încercat să explic de ce ideea mi se pare defectă. În materie estetică nu există „plăceri vinovate“, decît dacă eşti ipocrit, snob, sau prost. Gustul fiecăruia dintre noi poate avea, cu sau fără justificări, o cuprindere nelimitată, dincolo de criteriile „academice“ curente. Cînd îţi place ceva (o imagine, o melodie, un spectacol etc.) nu stai să te gîndeşti ce-o să zică lumea. Îţi place sau nu-ţi place. Iar dacă îţi place, nu e cazul să amesteci plăcerea cu psihanalizabile complexe de vinovăţie. Plăcerea are nuanţe inanalizabile şi motivaţii multicolore. „Unde-i jenă nu-i plezir!“ – zice o vorbă de cartier...

Ceea ce mi se sugera era să declar că îmi place ceva, dar că, în acelaşi timp, mi-e ruşine că îmi place. Să nu-mi ascund însă plăcerea, ca să se distreze ascultătorii. Să zică: „Uite domnule, ăsta, care părea om serios, declar