Ce rol are perdeaua în cartea şi în viaţa dvs.? Să vă voaleze imaginea, din pudoare, sau să pună o distanţă între privirea psihologului, care vede mai pătrunzător şi mai intens, şi lumea „fără perdea“?

Mai degrabă am folosit expresia „perdea“ pentru a avertiza cititorul, chiar din titlul cărţii, să nu se aştepte la destăinuiri, la discursuri intimiste despre cel care scrie, gîndindu-mă că se poartă confesiunile din zona privată, exhibiţionismul psihic, cum spun unii psihologi. Citatul din Goethe, „Omul vede ceea ce ştie“, l-am folosit pentru a-l face pe cititor să înţeleagă, în mod modest, că psihologia ca profesie te face să vezi altfel decît omul obşinuit, un psiholog profan.

În Prin perdea vorbiţi, cu tandreţe, despre „micuţisme“, cuvînt prin care Noica a expediat profesia dvs. în sfera destinelor individuale, obscure, mici. Credeţi că adevărul unui om stă mai mult în „micuţisme“, în maniile, bucuriile mici sau firimiturile gesturilor mărunte decît în ţelurile şi viziunile mari, în „vizitele conceptului“?

Cred că refuzul meu de a admite „mărimile“ vine din admiraţia mea fidelă, statornică, faţă de Cehov, care a descris „mărunţişurile vieţii“. Orice om obişnuit este un „mărunţiş al vieţii“, dar el exprimă chiar viaţa. Cehov, va rămîne, aşa cum rămîne Caragiale la noi; Noica, nu cred.

Schimbare şi convertire

„Ce n-a învăţat Ionuţ nu mai învaţă Ion“ spuneţi în carte, referindu-vă la timpul cronologic al asimilării şi la importanţa lui. Care sînt etapele formării unui caracter? Mai poate fi el schimbat, „îmbunătăţit“ pe parcursul vieţii sau este adevărat că „à douze ans la partie est jouée“?

Nu cred în schimbare, dar cred că excepţia acestei reguli este convertirea. Se întîmplă convertiri, dar dacă nu sînt „mimate“, ele sînt foarte rare. Acestea se întîmplă, de obicei, după o experienţă teribilă, după o traumă, după întîlnirea cu o p