E un film vechi. Anul viitor împlineşte trei decenii. Se numeşte Whose Life Is This Anyway?, se inspiră dintr-o piesă a lui Brian Clark şi-l are în rolul principal pe Richard Dreyfuss, care joacă un sculptor cvadriplegic obligat să trăiască mai departe, în ciuda propriei voinţe. Filmul dezbate o temă la modă încă de-acum treizeci de ani în Occident şi SUA: dreptul omului de-a decide că nu mai are rost să simuleze viaţa. La ce bun să putrezesc de viu într-un pat? – se întreabă protagonistul. Ce rost are să fiu doar generatorul de milă, compătimire şi stinghereală al celorlalţi? Cum mă pot mobiliza pentru cîteva sute sau poate mii de răsărituri şi de apusuri cînd ştiu că îmi mai pot folosi doar mintea? Dacă sînt puse bine, întrebările declanşează sărbători ale neliniştii. Personajul lui Dreyfuss îi acuză pe cei din jur că îi deturnează existenţa confiscîndu-i dreptul la opţiune. Ken Harrison, sculptorul întemniţat într-o rezervă de spital, este un om la cheremul celorlalţi şi simte că trăieşte viaţa altcuiva. Că joacă într-un scenariu pentru care nu i s-a cerut acordul. Că a fost deposedat de libertatea ultimă: aceea de-a alege.

Într-un fel, mitocanul ocupă în viaţa noastră locul oamenilor care se învîrteau în jurul lui Harrison / Dreyfuss, scăldîndu-l în minciuni cucernice şi promisiuni mai false ca bancnota de trei dolari. Este corpul străin care se cuibăreşte în existenţa aproapelui, fără a se mulţumi cu atît. Condiţia de parazit nu i se pare suficientă. Vrea mai mult. Dacă poate să-ţi modifice traiul de zi cu zi pînă la a trăi cot la cot cu tine, în viaţa ta, e fericit. Dacă i se îngăduie să se comporte – încă o trimitere la film – aidoma creaturilor din Invazia jefuitorilor de trupuri, exultă. Mitocanul îşi propune să rămînă în viaţa lui, dar în acelaşi timp să se lăţească în a ta. Lucrul care se vede cel mai bine în comportamentul acestui ins e plăcere