Lumea occidentală e „construită“, de vreo sută de ani încoace, în funcţie de automobil. Marile oraşe şi legăturile dintre ele sînt concepute şi organizate pentru mersul cu maşina. Spun banalităţi, desigur, dar n-am găsit altă introducere pentru a ajunge la o altă mare banalitate (aproape un aforism, aş putea pentru ca să zic…): automobilul nu doar merge, el mai şi stă. Aici e-aici, căci inevitabil apare întrebarea filozofică: unde?

În garaj sau pe un loc de parcare, desigur. În marile oraşe, un garaj costă cît nu face, e un adevărat lux (aşa că să-l lăsăm deoparte), iar locurile de parcare sînt în număr limitat. Drept pentru care autorităţile locale reglementează, într-un fel sau altul, problema. Să le numărăm, Coane Fănică. În Amsterdam, locul de parcare se plăteşte (cu excepţia unui cartier din nordul oraşului unde se poate parca liber pe marginea străzilor): localnicii au un fel de abonament cu preţ redus, cei aflaţi în tranzit plătesc preţul întreg, care trage spre doi euro pe oră. În centrul oraşului Oslo se ajunge la trei euro pe oră. În Paris – se plăteşte. În centrul Romei – aşijderea. În Viena, parcarea cu plată sau fără este reglementată în funcţie de zone, iar culoarea dungilor de pe asfalt îţi indică dacă trebuie să bagi mîna în buzunar sau nu: dacă e dungă albastră te cauţi de mărunţiş, dacă e dungă albă încui maşina şi pleci liniştit unde ai treabă. În oraşe mai mici, cu trafic mai lejer, centrul (de obicei, „istoric“, cum se spune) este zonă pietonală. Nici măcar maşinile care aprovizionează magazinele nu au voie să intre acolo decît noaptea (sau în anumite intervale orare, reglementate de la caz la caz; şi uneori în schimbul unei taxe). N-a fost dintotdeauna aşa: primăriile au luat această măsură în momentul în care traficul auto a devenit apăsător pentru nişte zone urbane proiectate şi construite pe vremea cînd se mergea pe jos, călare sau